Cele cinci etape ale doliului, explicate pe înțelesul tuturor

Aproape toată lumea a auzit de „cele cinci etape ale doliului” descrise de psihiatra Elisabeth Kübler-Ross. Sunt utile pentru a pune un nume pe ceea ce simțim, cu condiția să fie bine înțelese: nu sunt o scară pe care urci treaptă cu treaptă, ci stări care vin și pleacă.

Cele cinci etape

• Negarea. „Nu se poate.” Mintea amortizează lovitura în felul ei; este protecție, nu nebunie.
• Furia. Pe medici, pe viață, pe tine însuți, chiar și pe cel care a plecat. Este incomodă, dar face parte din proces.
• Negocierea. Acei „și dacă…”: și dacă am fi mers mai devreme la medic, și dacă aș fi fost eu acolo. Să refaci în minte imposibilul înseamnă să încerci să recapeți controlul.
• Tristețea. Durerea adâncă din clipa în care accepți realitatea. Nu este depresie în sine: este răspunsul sănătos la o pierdere enormă.
• Acceptarea. Nu înseamnă să fii bine și nici să uiți. Înseamnă să înveți să trăiești cu absența.

Ce nu îți spune nimeni

Etapele se amestecă, se repetă și nu au calendar. Poți fi în acceptare marți și în furie miercuri, și ambele sunt normale. Compararea cu doliul altora nu adaugă decât vinovăție.

Când să ceri ajutor

Dacă după mai multe luni durerea te împiedică să mănânci, să dormi sau să muncești, sau apar gânduri de a-ți face rău, este momentul să vorbești cu un specialist. Să ceri ajutor în doliu este la fel de firesc ca punerea în ghips a unui os rupt.

Ritualurile ajută

Vizita la mormânt, o scrisoare scrisă celui plecat, recitirea condoleanțelor din memorial, o lumânare aprinsă la datele importante… Micile ritualuri dau durerii un loc și o formă. Iar asta, încetul cu încetul, așază lucrurile înăuntru.